Prea multa tacere...

Mult prea liniste in jurul meu, o tacere densa si seaca imi apasa pe coardele sufletului si le amuteste vibratia… doar gandurile imi forfotesc agitate, fara de astampar…
Imi deschid ochii si privesc pe fereastra… e aburita, o deschid larg, si imi ingheata usor obrajiii…
Mi-e dulce, mi-e amar… mi-e cald, mi-e frig, mi-atat de rece-n noaptea asta de nemarginire… si promisiuni sarate imi scobesc pana-n radacini plagile de suflet… si-mi supureaza… si ma zvarcolesc in sevraj… si mi-e dor… mi-e dor de noptile cu luna intreaga si jumatati de suflet lipite-ntr-un trup… se pravalesc peste mine amintiri seditioase si respiratia mea indaratnica se sufoca… inghite bule otravite de aer, de dor…
Dar imi dau seama ca viata e o traiectorie sinuoasa, pe care te straduiesti cu sudoare si sacrificiu sa o urmezi in linie dreapta… succesul nu-ti e garantat, dar nici n-as cere, ce-i drept, o garantie pe viata, viata-i mereu risc… e amestec de gri si culoare pe sevaletul fiintei, e aventura, e un carusel, e neprevazut, e zbor si cadere, extaz si agonie, inaltimi si prapastie, e un amalgam de situatii-limita, e mereu inceput si sfarsit, dar mai presus de tot ce-i uman si divin, e miracol…
Si in viata asta ma voi bate salbatic cu timpul, ma voi duela chiar si cu mine sa imi pastrez memoriile si tot ceea ce sunt dincolo de chip, de marama de trup, pana-n rarunchi de suflet, sa nu se fluidizeze in vanitatea unei amintiri anoste ori a vreunui regret…
Iubirea e un sentiment pe cat de nobil pe atat de straniu, te subjuga mai presus de forta si de slabiciunile tale…
Visele se construiesc atat de greu, dar se spulbera atat de usor! Iluziile te inalta pe culmi de visare, dar te si doboara, izbindu-ti toate sperantele de zidul suferintei. Cand totul in jurul tau se naruieste si se prabuseste intr-o prapastie a lacrimilor nealinate, iti doresti sa fi trait de la inceput cu sufletul amputat, asumandu-ti chiar riscul de a nu fi simtit nici o emotie care sa te cutremure, nici o clipa de fericire, de entuziasm care sa te determine sa-ti proiectezi visele doar pentru ca mai apoi sa-ti fie curmate cu brutalitate, fara motive, fara explicatii…
Regretele ne urmaresc mereu…sau mai bine zis amintiri ce iau chipul unor regrete…amintiri latente ce se trezesc din uitare, emitand inca emotii vii, pe care le traiesti la fel de intens ca altadata…e inevitabil…e greu sa rupi cu propriile maini ceea ce ai cladit cu sufletul…asta e…viata e o…lupta, in care de multa ori cadem prada, sau mai degraba nu noi, ci trairile noastre…sentimentele ce sunt fortate sa capituleze prin natura circumstantelor. Uneori viata te subjuga…arma-i trecutul…amintiri imbibate in lacrimi te elibereaza din acest prizonierat fara sentinta…