Michael Jackson - ai fost si vei ramane in sufletul nostru

A fost, este si va ramane un adevarat artist, o legenda, un mare om! Ii simtim lipsa mai mult cu fiecare zi ce trece si e din ce in ce mai greu sa ne gandim ca lumea a pierdut un asemenea OM, un INGER! A fost un inger si un dar de la D-zeu pentru copiii lui, familia lui si pentru fanii lui! A fost un adevarat "bun samaritean" si a stiut sa ne invete ce inseamna sa iubesti, sa daruiesti complet si sa nu te lasi afectat de rautati! Ar trebui sa luam toate astea de la el si sa facem macar sfert din binele ce l-a facut cat a fost in viata...! Acum este intr-un loc mai bun, mai linistit, fara rautate si fara ura....! D-zeu sa il binecuvanteze si sa ii dea linistea de care avea atata nevoie! Te iubim Michael Jackson, pentru totdeauna...!!!

Interviu cu Dumnezeu, de Ocatvian Paler

- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci... zise Dumnezeu.

- Dacă ai timp... i-am raspuns. Dumnezeu a zâmbit.

- Timpul meu este eternitatea... Ce întrebări ai vrea să-mi pui?

- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

Dumnezeu mi-a răspuns:

- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească...., iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani......iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea

Faptul că se gândesc cu teamp la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul;că trăiesc ca şi cum nu ar muri
niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.

Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.

Apoi am întrebat:

- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?

- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc.....şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi ca pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.

- Mulţumesc pentru timpul acordat....am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?

Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:

- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.

Oare ce cautam?

Sunt momente pe care uneori doresti sa le stergi din memorie… iti doresti sa poata fi posibil un salt in timp care nu iti va afecta trairile; clipele de esec, incerci sa le ignori, negandu-le existenta; din pacate, ele raman acolo, impachetate in bagajul pe care il porti asupra-ti timp de o viata si poate chiar dincolo de constiinta, dincolo de fiinta, intr-un substrat mult mai profund, mai dainuitor…
Daca insa o rana deschisa se vindeca cu timpul, cicatricele dispar si mai greu, scrijolindu-ti intr-o membrana afectiva urme de deznadejde ce iti vor marca fara tagada existenta…
Sunt fiinta si obiect intr-o lume contrafacuta plastic… sunt farame de sperante si cioburi de deziluzii… sunt implinire de sine si remuscari… sunt ecouri armonice si acorduri false… sunt avant si elan curmat… sunt imbold si impuls infranat… sunt gand plutitor si prapastie deschisa… sunt emotii si amintiri… sunt zbucium si calm… sunt pasiune si apatie… sunt tacere si uragan… sunt raza de lumina si fir tesut de intuneric… sunt zambete si lacrimi… sunt un hibrid… o suma de contrarii…
Pasii sufletului umbla desculti, sangerand si camuflandu-si ranile-n suspine…
… si atunci, alegi sa induri intr-o tacere mocnind corvoada unor ganduri care iti incing constiinta, si totusi te martirizeaza printr-un foc mistuitor…
Azi, mangai umbra unei naluci in suspine ce isi ineaca tanguirea in lacrimi… in lacrimi ce isi picura in stropi de ceara topita amintiri care incep sa se dezghete… si care dor…
Oare ce cautam cat traim? Oare chiar ne regasim in explorarile noastre ambitioase?
Cautand, de multe ori ratacim si ne pierdem… chiar si pe noi insine, printre incercari esuate de a atinge maretia, de a fi supremi, cand de fapt modestia si lucrurile simple ne-ar face mult mai fericiti… cu adevarat fericiti… daca nu am fi atat de avizi in a alerga dupa himere ce au chipul fericirii am invata poate sa pretuim mai mult ceea ce avem si nu-i deloc putin… lucrurile simple, umile, deloc vanitoase, bucuriile marunte, dar nu si minore, asa cum le subestimam de cele mai multe ori, sunt de fapt esenta vietii…

Prea multa tacere...

Mult prea liniste in jurul meu, o tacere densa si seaca imi apasa pe coardele sufletului si le amuteste vibratia… doar gandurile imi forfotesc agitate, fara de astampar…
Imi deschid ochii si privesc pe fereastra… e aburita, o deschid larg, si imi ingheata usor obrajiii…
Mi-e dulce, mi-e amar… mi-e cald, mi-e frig, mi-atat de rece-n noaptea asta de nemarginire… si promisiuni sarate imi scobesc pana-n radacini plagile de suflet… si-mi supureaza… si ma zvarcolesc in sevraj… si mi-e dor… mi-e dor de noptile cu luna intreaga si jumatati de suflet lipite-ntr-un trup… se pravalesc peste mine amintiri seditioase si respiratia mea indaratnica se sufoca… inghite bule otravite de aer, de dor…
Dar imi dau seama ca viata e o traiectorie sinuoasa, pe care te straduiesti cu sudoare si sacrificiu sa o urmezi in linie dreapta… succesul nu-ti e garantat, dar nici n-as cere, ce-i drept, o garantie pe viata, viata-i mereu risc… e amestec de gri si culoare pe sevaletul fiintei, e aventura, e un carusel, e neprevazut, e zbor si cadere, extaz si agonie, inaltimi si prapastie, e un amalgam de situatii-limita, e mereu inceput si sfarsit, dar mai presus de tot ce-i uman si divin, e miracol…
Si in viata asta ma voi bate salbatic cu timpul, ma voi duela chiar si cu mine sa imi pastrez memoriile si tot ceea ce sunt dincolo de chip, de marama de trup, pana-n rarunchi de suflet, sa nu se fluidizeze in vanitatea unei amintiri anoste ori a vreunui regret…
Iubirea e un sentiment pe cat de nobil pe atat de straniu, te subjuga mai presus de forta si de slabiciunile tale…
Visele se construiesc atat de greu, dar se spulbera atat de usor! Iluziile te inalta pe culmi de visare, dar te si doboara, izbindu-ti toate sperantele de zidul suferintei. Cand totul in jurul tau se naruieste si se prabuseste intr-o prapastie a lacrimilor nealinate, iti doresti sa fi trait de la inceput cu sufletul amputat, asumandu-ti chiar riscul de a nu fi simtit nici o emotie care sa te cutremure, nici o clipa de fericire, de entuziasm care sa te determine sa-ti proiectezi visele doar pentru ca mai apoi sa-ti fie curmate cu brutalitate, fara motive, fara explicatii…
Regretele ne urmaresc mereu…sau mai bine zis amintiri ce iau chipul unor regrete…amintiri latente ce se trezesc din uitare, emitand inca emotii vii, pe care le traiesti la fel de intens ca altadata…e inevitabil…e greu sa rupi cu propriile maini ceea ce ai cladit cu sufletul…asta e…viata e o…lupta, in care de multa ori cadem prada, sau mai degraba nu noi, ci trairile noastre…sentimentele ce sunt fortate sa capituleze prin natura circumstantelor. Uneori viata te subjuga…arma-i trecutul…amintiri imbibate in lacrimi te elibereaza din acest prizonierat fara sentinta…